Povestea mea …magia mea...

Povestea mea …magia mea...

Am venit pe lumea asta în anii 70(anii decrețeilor), cu un mare „Nu” - e prea aproape după primul copil, nu ne permitem, stăm cu chirie – dar cum avortul era interzis, „Nu" s-a transformat în "Mi-e frică să fac avort", așa că mama nu a avut curajul să îmi spună "La revedere" în mod iremediabil. M-am ițit  în această dimensiune, numita Pământ, în anul de gratie 1975, într-o lună August caldă și însorită. So here I am, bright and shiny.

Copilăria mi-a fost marcată de solitudine, tristețe, de un permanent sentiment că nu sunt înțeleasă; nu aveam curaj să îmi expun și susțin ideile, nu mă exprimam emoțional decât prin fugă, de mine și de ceilalți. Nu îmi dădeam voie să fiu, să exist, evadam în desen, în poezii, în contemplarea naturii. Cumva trăiam între doua lumi, cea reală, a se înțelege impusă,  și cea imaginară.  

Grădinița nu mi-a plăcut. Clasa I mi s-a părut ca o evadare de acasă la început, mi-au plăcut cărțile pe care le-am găsit pe bancă, mi-a plăcut sentimentul că sunt ale mele, de parcă primisem luna de pe cer. Dar apoi, în școală și pe parcursul școlar până la clasa a X-a,  m-am simțit ca o intrusă, neînțeleasă, neacceptată.

Gândindu-mă la tot parcursul școlar, inclusiv grădinița, mi-am dat seama că ești cu adevărat liber doar până ce intri în sistem, până ce ești instituționalizat. Sistemul de învățământ este bazat pe memorare, nu pe învățare, tocim și ne tocim și creativitatea și auto exprimarea noastră. Îmi dau seama că mi-ar fi plăcut să învăț în școală despre teatru și dans, despre supraviețuire în situații și locuri extreme, despre hipnoză și auto hipnoză, despre meditație, despre astronomie, cum să cultiv plante, legume, flori. Mi-ar fi plăcut să studiez limbile străine pe bază de conversație mai mult decât pe bază de gramatică. Mi-ar fi plăcut să studiez corpul și cum să nu ne fie rușine cu el, cum să ne prețuim așa cum suntem, cum să fim mai blânzi cu noi înșine și să ne acceptăm.

Dar să continuăm...Părea că totuși corespund dar aveam și momentele mele de rebeliune. Astfel am ajuns în diferite ipostaze din viață în care mi-am zis că așa nu se mai poate și am ales să fac lucrurile diferit. La 15 ani am plecat  de acasă, norocul meu că am fost recrutată de un club de sport și am făcut un frumos, dar greu, sport la nivel de performanță. Când am ales să plec de acasă m-am uitat sfidător în ochii mamei spunând-i "crezi că am să stau cu tine până la adânci bătrâneți"? și dusă am fost.

Cumva, pe sărite în mare parte, am parcurs liceul, printre cantonamente,  antrenamente și școală. Dar când mi-am dat seama că nu mai este locul meu acolo am plecat, după 3 ani, și m-am retras acasă la ai mei ca să îmi dau seama ce să fac mai departe. Aveam senzația ca dacă nu continui studiile – tocmai terminasem clasa 12- o sa ajung sa vând ziare la coltul străzii, așa vedeam atunci necontinuarea scolii și învățăturii, așa vedeam atunci eșecul. M-am hotărât să dau admitere la facultate, atunci era examen nu se intra pe bază de dosar. Dar la ce facultate? eu fiind pasionată de partea umană, de limbi străine, de desen, de literatură. Cum nu eram hotărâta și nici coaptă la creier, am hotărât, a se înțelege mama a hotărât, să dau la Academia de Studii Economice, și nu la orice facultate ci la cea de Contabilitate. Ați înțeles, nu-i așa , că si mama era economist, si pană la urmă cea mai bună meserie e cea care iți pune o pită pe masă, mi s-a spus. Partea cu mulțumirea, alea alea, las-o că vezi tu mai încolo. Și toate astea se întâmplau cu șase luni înainte de admitere. Care credeți că au fost reacțiile celor din jur? "Pai tu ce crezi, că intri? În doar șase luni? Alți au învățat tot liceul, nu pe sărite ca tine". Dar cum fiecare are un îngeraș, al meu, deghizat în tatăl meu, mi-a spus "Lasă ca fiecare are un drum, nu te lua după cei care îți spun că nu vei reuși, tu mergi pe drumul tău". Și am mers. Cu cartea de economie care sfârșea inevitabil trântită de pereți când mă enervam că nu aveam metodă de învățat și mi se părea că nu rețin nimic; cu matematica înghițită cu noduri, parte de la fratele meu, matematician în devenire la vremea aceea, care se enerva că nu pricepeam din prima, pentru că, evident, aveam goluri. Așa a inventat el termenul „Bombă” folosit pentru mai târziu cei stângaci în ale matematicii.

Dar am trecut pe partea cealaltă a neîncrederii când am aflat că am intrat din prima la

facultate, când am plâns de fericire la ceea ce am simțit ca primă reușita a mea și numai a mea, când am început un alt drum în care am cunoscut oameni cu care puteam discuta despre cărți, filme, teatru. Ce minunăție de lume mi s-a deschis atunci! Si de atunci tot caut și învăț, eu sunt veșnicul student, mi-am dat seama de asta și mi-am asumat-o.

Am lucrat 20 și un pic de ani în domeniul economic, de la contabilitate, la analiză financiara și controlling, mai aveam sa fiu director economic și parcurgeam toată scara oarecum firească a meseriei.

Dar mi-am dat seama că de fapt nu sunt mulțumită, împlinită, de fapt mi-am adus aminte de  mine și de ce voiam să mă fac când o să fiu mare, știți întrebarea aceea, nu?

Eu sunt fascinată de oameni, de frumosul și mai puțin frumosul din ei. Nu era drept, față de mine în primul rând, sa muncesc toată viața în spatele unui birou și a unui e-mail (ca principal mijloc de comunicare cu exteriorul).

Şi cu această fascinație, și cu visul meu, și cu dorința de a mă regăsi pe mine, cea reală și autentică, am început la venerabila vârsta de 39 de ani Facultatea de Psihologie. Și de atunci am început un alt drum, unul nu întotdeauna ușor, dar al naibii de frumos. De atunci am avut experiențe inedite care m-au adus înapoi la mine de fapt. Întrucât am realizat că totul e în noi, avem tot ce ne trebuie pentru a trăi viața, pentru a ne accepta pe noi înșine , a ne crea povestea noastră, nu așa cum ni se impune ci așa cum suntem meniți să fim.

Mi-am dat seama că noi nu ne-am născut să suferim și să ne zbatem, până și cuvântul zbatere pare epuizant, nu-i așa? Ne-am născut să strălucim, suntem ființe de lumină. Și ce frumoși putem fi dacă ne îngăduim să fim, în ce firesc și în ce echilibru putem fi dacă ne cream prin și din iubire. Atunci când noi suntem în iubire și echilibru totul în jurul nostru se schimbă. E ca și cum vedem lumea pentru prima dată, cu alți ochi, cu bucuria unui copil inocent, cu dorință și curiozitate, cu inima deschisă și cu bucurie. Nu ștergem umbra, dar potențăm lumina. Ne acceptăm pe noi înșine cu bucurie și recunoștință, în vulnerabilitate dar autenticitate.

Acum pot spune ,cu mâna pe inimă, că fiecare își poate scrie povestea lui, fiecare poate crea momente magice. Tot parcursul meu, toată experiența mea, țeserea povestii mele personale, m-au adus aici, în acest moment în care pot împărtăși și dărui și altora, și ție, o fărâmă din mine și din „magia”  mea. 

Şi Povestea continuă....